Întreruperea: când e participare și când e preluare

«Mă întrerupi mereu» și «nu lași pe nimeni să vorbească» se spun adesea despre aceeași conversație, de către cei doi participanți ai ei. Și amândoi pot descrie ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.

Suprapunerea nu este totuna cu întreruperea

Lucrările Deborei Tannen despre stilurile de conversație au introdus noțiunea de suprapunere cooperantă: a vorbi în același timp ca semn de entuziasm și implicare. În unele familii și regiuni e ceva obișnuit și acolo nu supără pe nimeni.

Necazul începe între stiluri. Cel pentru care suprapunerea înseamnă «sunt cu tine» sună, pentru cel care aude în ea «taci», exact ca unul care ia cuvântul. Niciunul nu e nepoliticos: au reguli diferite și amândoi se simt nedreptățiți.

Ce o face cu adevărat o preluare

Proba utilă nu e simultaneitatea, ci ce se întâmplă după. Dacă vorbești peste el și apoi îi dai subiectul înapoi — îi duci gândul la capăt, îl rogi să continue — a fost suprapunere. Dacă subiectul e acum al tău și celălalt nu se mai întoarce niciodată la ce spunea, i-ai luat cuvântul.

Deosebirea se verifică după aceea și fără ceartă. Uită-te cine a terminat frazele începute. Într-o conversație cu suprapunere autentică, majoritatea frazelor începute sunt totuși terminate de cel care le-a început.

Unde sunt de fapt intrările

Cercetătorii conversației descriu vorbirea ca un șir de unități cu finaluri previzibile, iar la aceste finaluri — nu în tăceri — intră de obicei următorul vorbitor. De aceea pauza dintre rânduri e atât de scurtă: oamenii țintesc cusătura în loc să aștepte o tăcere.

Merită știut de către cel care nu ajunge niciodată la cuvânt. Cel mai probabil aștepți o tăcere care nu va veni. A intra la finalul unui gând încheiat nu e nepoliticos: e mecanismul pe care toți ceilalți îl folosesc deja.

Cele două întreruperi care costă întotdeauna

Prima e să termini frazele altora. De obicei vine din bunăvoință și grabă și îi ia fraza stăpânului ei — doare mai ales pe cei care au nevoie de o clipă ca să găsească vorbele.

A doua e să întrerupi pentru un amănunt care nu schimbă nimic. «A fost marți, nu miercuri» oprește o poveste și nu cumpără nimic. Dacă amănuntul contează, va conta și peste un minut — atunci întreabă.

Cum îți repari partea ta

Dacă întrerupi tu: problema nu e aproape niciodată răbdarea, ci teama de a pierde gândul. Notează-l — trei cuvinte pe hârtie te scutesc de nevoia de a-l spune acum și îl lasă pe celălalt să termine.

Dacă nu reușești să intri: încetează să aștepți tăcerea și începe să folosești finalurile gândurilor. Și spune-o cu voce tare când se întâmplă: «stai, l-am pierdut pe al meu» e o frază pe care aproape toți o respectă și e mult mai scurtă decât să porți ranchiună conversației după aceea.