De ce auzim mai mult decât s-a spus: cele patru maxime ale lui Grice

O recomandare în care scrie doar «are un scris excelent și a fost mereu punctual» nu conține niciun cuvânt rău. Și oricine o citește o înțelege ca fiind rea. În acest interstițiu locuiesc cele mai multe neînțelegeri.

Presupunerea de sub orice conversație

Filozoful Paul Grice a observat că vorbirea funcționează pentru că ambele părți presupun cooperare: că celălalt aduce exact ce cere schimbul, în clipa în care o cere. De aici a scos patru așteptări — despre cantitate, adevăr, pertinență și claritate.

Nu sunt reguli de bună purtare. Sunt motivul pentru care un răspuns scurt duce un mesaj lung: spunând mai puțin decât cere ocazia, nu-l convingi pe ascultător că n-aveai ce spune. Îl convingi că aveai un motiv.

Cele patru, câte o frază fiecare

Cantitate: spune cât trebuie și nu mai mult. Calitate: nu spune ce crezi fals și nici ce n-are temei. Relație: rămâi la subiect. Mod: fii clar — fără ceață, fără echivoc, fără lungime inutilă.

De cele mai multe ori le urmăm fără să băgăm de seamă. Puterea lor adevărată se vede când cineva încalcă una dinadins și pe față, iar ascultătorul află de ce.

Aluzia trăiește tocmai din încălcare

«Cum a mers prezentarea?» — «Slide-urile erau făcute minunat.» Nimic fals nu s-a spus, iar cantitatea lipsește vizibil — așa că ascultătorul trage concluzia pe care vorbitorul a refuzat s-o rostească. Aceasta e aluzia, iar explicația lui Grice arată exact pe ce se sprijină ea.

Ironia și atenuarea lucrează la fel. «Ce vreme splendidă» în ploaie torențială încalcă adevărul atât de vizibil, încât nimeni nu e păcălit; ascultătorul caută sensul care se potrivește.

Unde se rupe asta în viața reală

Doi oameni pot fi de păreri diferite despre câte amănunte cere o ocazie. Unul dă esențialul și crede că a răspuns; celălalt aude o tăinuire voită și întreabă din nou — iar acum primul se simte anchetat. Nimeni n-a mințit și sunt iritați amândoi.

Se rupe și la trecerea între canale. Un răspuns dintr-un cuvânt într-un mesaj e scurt fiindcă scrisul durează, dar se citește ca scurt-pentru-că-e-plin-de-tâlc. Același cuvânt spus față în față, cu o ridicare din umeri, n-ar fi citit deloc așa.

Două obiceiuri care folosesc bine asta

Când contează să fii înțeles exact, rostește măsura cu voce tare: «pe scurt: da. Varianta lungă este că…» Asta îi spune ascultătorului că în scurtimea ta nu e niciun dublu fund de căutat.

Iar când te prinzi citind printre rânduri, verifică lectura cu omul în loc să acționezi după ea: «ai spus că slide-urile erau bune — problema e conținutul?» Cele mai multe subînțelesuri se recuperează cu o întrebare, iar cele mai multe supărări sunt făcute din cele care nu s-au pus niciodată.